O POVESTE DESPRE PRIETENIE
Make a Friend este un proiect in care copiii tipici vin la noi si se joaca alaturi de copiii cu autism. Asa invata unii de la altii. Copiii cu autism invata sa se joace. Sa imite. Sa-si faca prieteni.
Copiii tipici invata cat de valoroasa este implicarea. Invata despre puterea lor fantastica de a schimba, in joaca, lumea. Invata despre respectul pentru diferente. Si, nu in ultimul rand, au o experienta valororasa intalnind oameni interesanti, intr-un mediu cu adevarat prietenos si cald.
Ce va face, mai exact, copilul tau aici? Va petrece o ora, doua sau trei, in functie de dorinta lui si de programul vostru. Va participa la sedintele de terapie, adaptate pentru prezenta lui acolo. Cu alte cuvinte va desena, va modela, va canta, va spune povesti. Isi va face prieteni. Va fi ca unul din atelierele la care participa in mod obisnuit, doar ca va avea ceva in plus: o experienta unica, asistata de psiholog, care va ajuta cu siguranta la cresterea lui emotionala.
O POVESTE DESPRE PRIETENIE
– Buna! Vrei sa fim prieteni?
– …
– Cum te cheama?
– Cum te cheama…
– Pe mine ma cheama Maria! Pe tine cum te cheama?
– Pe tine cum te cheama…
– Spune, Cristi: pe mine ma cheama Cristi!
– Da’ el de ce repeta ce spun eu?
– Pentru ca nu e obisnuit sa vorbeasca asa, ca noi…
– De ce?
– Pentru ca are autism.
– Ce e aia autism?
– Maria! Vino aici! Hai ca trebuie sa mergem acasa!
– Mami, da’ ce e aia autism? De ce baietelul nu vorbeste?
– Nu stiu, habar n-am, asa e el… lasa-l in pace… hai acasa!
De cate ori te-ai intalnit cu asa o situatie? Sau mai bine sa intreb altfel: de cate ori pe zi ai intalnit asta?
Mai cu seama ca, in jurul nostru, in prezenta noastra, oamenii nu se comporta normal.
„Normalitatea nu se poate invata la masuta” mi-a spus, laudandu-ne, intr-o zi, un terapeut, in timp ce ii povesteam cum eu si fiul meu ne plimbam prin oras, mergem la cumparaturi, facem tot felul de lucruri banale dar „normale”, tocmai ca el sa inteleaga cum trebuie sa te comporti intr-un anume context. Am considerat ca e datoria noastra, de parinti, sa ii invatam pe copii acest lucru. Si de fiecare data mi-am dorit ca in jurul nostru oamenii sa se comporte normal, sa nu se mai holbeze la noi ca si cand am fi in pielea goala, sa nu faca remarci rautacioase si, in final sa ne ajute, cu atitudinea lor „normala” sa mai facem un pas catre integrare in societate.